Amuri meu, di Giovanni Ruffo. Poesia dialettale calabrese

Questo post é stato letto 3350 volte!

(Alla mia terra, croce e delizia)

Mar’ e munti chi pàrunu ‘bbrazzàti,
‘u suli chi ‘ndi bbasa ogni momentu,
chjani aundi mentìmu dericàti,
natùra chi camin’ a passulentu.
Arbi lucenti, tramonti fatati,
menzi di gioja, menz’ ‘i turmentu,
milli penzéri chi sunnu ‘mmucciàti,
‘nta ‘na hjuhhjàta jettàta d’ ‘u ventu.
Stigli splendenti, scuri nottàti,
tanta speranza ‘nto cori chi sentu,
dormu ‘nto lettu ma volu ‘ntestràti,
ca ‘nta glì sònnara sugnu cuntentu.
Forti profumi cu duci rihjàti,
hjàrbu di vita chi faci spaventu,
‘mmenz’ a vinegli, ‘nta stritti ripàti,
surìni ch’ennu chjin’ ‘i sentimentu.
Terra malata, pigghjat’ a pedàti,
terra ‘mbarrat’ ‘e mattùn’ e cimentu,
terra cu lochi sperdut’ e brusciati,
terra chi ciangi, chi faci lamentu.
Terra d’amùri e di ‘nnamuràti,
terra ch’è viva, ch’è curm’ ‘e ferméntu,
terra chi sona, chi faci ballàti,
terra c’ ‘a luci di lu firmamentu.

Tratto dall’antologia: Vuci senza tempu,

Unione Poeti Dialettali Calabresi

 

 

Questo post é stato letto 3350 volte!

Author: Redazione_Cultura